probabil așa e programul de guvernare, ... incendiar, incendiar de stupid.
Să nu uit:
DESPRE CLEMENȚĂ ȘI MORALITATE.
https://dinoffside.wordpress.com/2017/0 ... oralitate/Despre clemență se poate scrie mult. Cred că s-a și scris. Inflaționist. Dacă ne raportăm la hectolitri de scrieri biblice și istorice putem avea o imagine destul de clară asupra generozității subiectului. Clemența reprezintă o atitudine de îndurare, de bunătate, de iertare, de indulgență. Ceva pozitiv, creștinesc, uneori eroic, moralizator. La nivel social, clemența a intrat în ghearele formalismului juridic. E foarte bine că este așa. Forma, de multe ori, este garanția fondului. Clemența nu mai are dimensiunea romanțată prezentată de istorie și religie. Nu mai este actul ce smulge lacrimi colective de duioșie și îndeamnă individul la introspecție, în căutarea propriei esențe creștine. Clemența instituționalizată este a cea a bisericii (generală, transcedentală și fără efecte palpabile), cea a justiției (formalistă, individuală și cenzurabilă) și cea politică. Clemența politică este ecuația cu cele mai multe necunoscute. Antrenează variabile ca oportunitatea, motivarea, sfera de întindere cu subvariabila criterii de aplicare. Nu o să fac teoria actelor de celemență. Le găsiți în orice dicționar juridic. Ce mă interesează este o chestiune elementară. Care este cea mai ușoară formă de clemență. Cea mai grea formă de clemență este cea individuală, atunci cînd ierți celui ce ți-a greșit. Este un demers al forului interior și necesită o anumită structură a conștiinței individuale. La nivel colectiv clemența, prin structura ei formală, nu mai are legătură cu individul, cu voința acestuia, ca efect al prorogării dreptului de a ierta de la nivel individual la nivel instituțional, asociat cu prezumția reprezentativității. E și firesc dacă avem în vedere că nu se pune problema iertării individului care ne-a greșit ci a unor categorii de infractori stabiliți pe baza unor criterii bine stabilite în funcție de ceea ce se vrea politica penală la acel moment. Paradoxală și atipică este situația în care tot arsenalul de mai sus (formalism, prorogare, prezumție de reprezentativitate, criterii, politică penală) sunt subsumate unor interese personale, cele ale celor față de care este aplicabilă prezumția de reprezentativitate. Unii zic că e nelegal, alții că e neconstituțional. În fine, să rămînem în afara formalismului și să zicem că pare puțin imoral. Da, imoral și facil în același timp.